La data de 07.03.2024, Curtea de Apel Cluj a dispus sesizarea ICCJ pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă dispoziția „aflată sub influența unor substanțe psihoactive”, din cuprinsul infracțiunii prevăzute de art. 336 al. (2) se referă la o persoană care a consumat substanțe psihoactive sau la o persoană a cărei capacitate de a conduce un vehicul (pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere), este alterată în urma consumului de substanțe psihoactive.
Mai simplu spus, problema ridicată de Curtea de Apel Cluj este următoarea: este suficient ca inculpatul să fi consumat substanțe psihoactive, sau este necesar ca abilitatea lui de a conduce un vehicul să fie în mod direct afectată?
Această problemă a fost doar aparent tranșată, prin Decizia CCR nr. 101/28.02.2019, conform căreia:
„Așa fiind, legiuitorul a înțeles să incrimineze fapta în orice situație de conducere a unui vehicul ulterior consumului unor substanțe psihoactive, prin consum înțelegându-se introducerea în organismul uman a unui produs, indiferent dacă acesta a fost dizolvat, impregnat, dispersat sau diluat, în una dintre următoarele modalități: pe cale orală ori injectabilă, inhalare, fumat sau aplicarea externă pe corpul unei persoane, în orice alt mod, în așa fel încât produsul să ajungă în corpul unei persoane”,
respectiv prin Decizia ICCJ nr. 365/RC/2020, în care s-a reținut, în esență:
„(…)se poate concluziona că legiuitorul a prezumat că, odată consumată, orice substanţă cu efect psihoactiv afectează sistemul nervos central într-o măsură incompatibilă cu desfăşurarea în siguranţă a unor activităţi care prezintă un grad ridicat de risc pentru sănătatea persoanelor, cum este, printre altele, şi cazul conducerii unui vehicul pe drumurile publice. Consumul de substanţe stupefiante, psihotrope sau a altor substanţe psihoactive produce întotdeauna modificări fizice, psihice şi comportamentale de diverse grade, dar semnificative, în considerarea cărora operaţiunile având ca obiect astfel de substanţe sunt total sau preponderent restricţionate.“
Cu toate acestea, în practică există o situație foarte frecventă, care a cauzat jurisprudență neunitară, în sensul că au existat și soluții de achitare: situația în care, în urma testării probelor de sânge și urină prelevate de la inculpat cu ocazia controlului în trafic, se confirmă prezența substanțelor psihoactive în urină, dar se infirmă prezența acestora în sânge. Cu alte cuvinte, testul de urină este pozitiv, iar testul de sânge este negativ. Această situație se regăsește și în dosarul aflat pe rolul Curții de Apel în care s-a decis sesizarea ICCJ în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.
Problema sesizată în mod corect de Curtea de Apel Cluj este următoarea: prin aplicarea mecanică a Deciziilor obligatorii pronunțate de ICCJ și CCR, se ajunge la pronunțarea unor hotărâri de condamnare care sunt contrare realității științifice, în condițiile în care soluția corectă ar fi fost pronunțarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe art. 16, al. (1), lit. b, teza 1 Cod Procedură Penală – fapta nu este prevăzută de legea penală. Care este realitatea științifică?
Pe scurt și foarte simplificat, din punct de vedere biologic, urina reprezintă un produs de excreție, care rezultă în urma metabolizării substanței și urmează să fie eliminat din corp imediat. Substanțele psihoactive prezente în urină nu mai pot fi reabsorbite în sânge. Corpul uman, acțiunile și reflexele sunt controlate de sistemul nervos central, iar singurul lichid care ajunge la creier și poate afecta activitatea acestuia este sângele. Astfel, în ipoteza în care nu există nici măcar o minimă concentrație de substanțe psihoactive în sânge, efectul psihoactiv a încetat. Cu alte cuvinte, nu mai există nicio influență a substanțelor psihoactive asupra activității de conducere a unui autovehicul. În aceste condiții, nu mai sunt îndeplinite condițiile pentru reținerea infracțiunii prevăzute de art. 336 al. (2) Cod Penal.
Desigur, existența unui test de urină pozitiv indică fără îndoială (n.b.: cu excepția unui test fals pozitiv) că a avut loc un consum de substanțe psihoactive. Însă, la momentul actual, consumul de substanțe psihoactive nu este incriminat. Aplicarea mecanică a deciziilor CCR și ICCJ în materie reprezintă în același timp o interpretare în defavoarea inculpatului a dispozițiilor art. 336 al. (2) Cod Penal și o incriminare indirectă a consumului de droguri, mai ales în condițiile în care multe substanțe psihoactive sunt metabolizate rapid și își epuizează efectele, însă rămân detectabile în urină o perioadă îndelungată.
Apreciem că formularea întrebării adresate instanței supreme de către Curtea de Apel Cluj este foarte inspirată: se referă dispoziția din textul de incriminare de la art. 336 al. (2) la o persoană care a consumat substanțe psihoactive (cu alte cuvinte, este acest text legal o incriminare alternativă a consumului?), sau este necesară alterarea capacității de a conduce a persoanei pentru reținerea infracțiunii? Cu speranța unei hotărâri fundamentate științific din partea ICCJ, menționăm că resingerea sesizării ca inadmisibilă ar avea consecințe deosebit de negative, prin aceea că ar perpetua starea de fapt din prezent: cel puțin neclară, în cazul fericit în care instanța se apleacă asupra analizei tipicității infracțiunii prin raportare la argumente științifice, respectiv absurdă, în cazul în care instanța aplică mecanic jurisprudența obligatorie în materie.